Ce ne mai place sa ne trezim cu noaptea-n cap sa prindem avioane…Dar stiti cand? Fix atunci cand ne e somnul mai dulce si te-ntorci plescaind de fericire de pe-o parte pe alta. Ce sa mai, o nebunie 🙂 Si cand drumul din Manila pana-n Kuala Lumpur este de 3 ore si-un pic pe scaunele sardinate de la Air Asia iar avionul nu poate ateriza din cauza vremii, e si mai frumos 🙂
Una peste alta, am plecat din Manila la 3 dimineata si am ajuns la hotel la ora 1 la pranz. Si Doaaamne, dar ce departe mai e aeroportul de oras. 60 de kilometri ce-i faci totusi aproape-ntr-o clipita, ca doar autostrazile, pasajele si infrastructura sunt niste elemente de mandrie ale orasului ce te fac s-ajungi din punctul A in punctul B cat ai zice “Terima Kasih”.
Si sincer nu prea ne-am concentrat pe vizitat frenetic desi numai noi stim cat de mult voiam sa ajungem in Kuala Lumpur, de cate ori am amanat si de cate ori am fost in tranzit 🙂
Asa ca trebuie sa-i dam Cezarului ce-i al Cezarului si sa nu facem sacrilegiul suprem sa nu punem si noi piciorul in turnurile Petronas, avutia cea mai de pret a orasului si dac-om putea sa privim peisajul si pe timp de noapte din hotelul Traders ca tot ni l-au recomandat atatea persoane.
Misiune indeplinita pe jumatate!
Biletele pentru Petronas ni le-am cumparat online si dam si noi leapsa mai departe ca tare bine a fost sa nu stam la cozi si sa venim cu o jumatate de ora inainte de urcare. Poti sa-ti alegi ora, platesti 85 de firfirei de caciula si urcat esti in turnurile gemene cele mai inalte ale lumii. Noi am luat biletele de aici.
Pffff, si ce mai privelisti iti incanta retina mai ales c-am fost fix atunci cand se imbina ziua cu noaptea dar mai cu seama c-am comandat si o ploaie cu fulgere ce ne-a facut deliciul ochilor toate cele 45 de minute petrecute la inaltime 🙂 Pentru Traders sunati si faceti o programare si nu veniti caini surzi la vanatoare ca noi, caci in afara de cascat ochii minute intregi la niste culori greu de descris in cuvinte, nu ne-am clatit gaturile in niciun cocktail pompos. Asta e, next time!
Daaar cum scopul si durata noastra in Malaezia s-au concentrat pe trekking si mai putin pe jungla urbana si dupa ce ne-am umplut de curry-uri si dal-uri, am luat drumul Cameron Highlands-ului. Mai cu chiu cu vai caci, cineva, nu vreau sa dau nume, a facut rezervarea pentru bilete de autobuz in cu totul si cu totul alta zi decat cea a plecarii. Unde mai pui ca era si weekend-ul la mijloc, deci totul ca un facut. Noroc ca terminalul e mai ceva ca-n aeroport si ne-au rezolvat fix cu 5 minute inainte sa ne urcam in autobuz.
Haide, pornim odata?
Gata, nici nu ni s-a asezat bine caju-ul mancat pe stomacul gol ca-n 3 ore am si ajuns. Si daca noi am fost pe fuga doua zile aici, cei care vin intr-un daytrip din Kuala Lumpur, ce-au timp sa faca? In afara de plantatii de ceai si capsuni, macar doua-trei trekking-uri acolo, ca-i pacat de Dumnezeu 🙂
Am pus mana pe-un pliant plin de activitati si fix pe la mijloc ne sar in ochi doi Orang Asli, costumati traditional si o minunatie de Raflessia rosie si mare cat Casa Poporului. Specialitatea casei, triburi si flori ciudate 🙂 Ia hai sa mergem sa ne documentam mai profund!
Noroc ca am dat de-un domn amabil care ne-a spus foarte pe sleau ca-i totul, citez, bullshit. Ca Orang Asli nu mai traiesc in triburi si ca sunt grupati frumos in case de beton la marginea padurii, ca baie in raul azuriu nu mai putem face ca acum nu i-a mai ramas decat denumirea de rau, azuriul transformandu-se in cafeniu si ca nu putem sa facem nici trekking-ul de noapte, ca n-avem ce animale sa vedem. Cu ultima parte ne-a convins, in timp ce la prima ne-a ramas doar dorinta de a face niste miscare dupa San Miguel-ul cel de toate zilele si de a vedea florile gigant, speram in toata splendoarea lor.
Pe la 9 jumatate ne suim in masina, pe la 10 si-un pic ne trezim ca trebuie sa luam un Orang Asli de pe drum, ca doar el stie unde gasim florile si drumul catre ele. Asa mai vii de acasa!
Un om special, in traducere libera, simpatic din cale afara dar de-o tristete in ochi ce te facea sa izbucnesti in plans daca te uitai mai adanc. Scos din jungla acum mai bine de 10 ani, cu promisiunea unei vieti mai bune dar cu realitatea exploatarii pamanturilor pe care le ocupau. Realitate ce se intampla in fiecare colt al lumii, cu mai mult sau mai putin succes pe fiecare bucatica-n parte. Nici aici nu s-au lasat toti pacaliti iar sacrificiul unora pe masa modernitatii a fost heads-up-ul altora de a nu se lasa prada tentatiilor si de a nu-si parasi locul. Tocmai de aceea aici inca mai exista 2000 de Orang Asli ce traiesc liberi in jungla. Si daca nu stiti cine sunt, sunt acei oameni langa care am trait uitandu-ne pe Discovery Channels cum tintesc dupa maimute in copaci cu tevile lor pline de ace otravite. Cum se catara pana-n varf de copac sa adune miere si faguri si cum traiesc intr-o armonie perfecta cu natura. In continuare Cao si toti cei din sat, mai vaneaza in felul asta, doar ca-n straie mai moderne 🙂
Trekking-ul s-a desfasurat in proportie de 85% pe, deasupra si in paralel cu tevile de apa ce iriga fermele din zona, pe-un drum clar necalcat de turisti, noi fiind practic, singurii din zona. Cam doua ore ne-a luat sa ajungem la prima floare si nici chip sa gasim una deschisa, in toate cele 5 ore petrecute pe munte. Spre dezamagirea lui Cao care si-a pus tot sufletul sa scotoceasca dupa ele dar spre satisfactia noastra ca ne-a invatat 1000 de lucruri despre jungla.
Hai ca poate Rafflesia nu va zice nimic, ca nici noi nu stiam cum ii zice pe nume, dar sunt florile acelea gigantice cu petale rotunjite, rosii si pline de tepi la mijloc. Si ce credeti, e un ditamai parazitul, nevand nici radacina, nici tulpina si dezvoltandu-se strict la baza si pe carca altor radacini din zona. Cam 9 luni ii ia sa infloreasca si cand prinde fix temperatura optima, “bubuie” petala cu petala ca un pistol cu aer comprimat. Pai si cand infloreste, atunci sa te tii sa vezi minunatia naturii, dar sa nu-ntorci ochii nici macar o secunda, caci toata frumusetea dureaza doar o saptamana.
Bulbi peste tot, flori ofilite, milipoduri1, fluturi, zgomote, soparle si facem ce facem de dam nas in nas cu povesti cu tigrii si cum insotesc ei Orang Asli-i la vanatoare. Bine, nu va imaginati ca merge omul langa tigru si tigrul langa om, doar ca s-au prins ca blowpipe-ul le aduce mancarea pe tava si-i urmaresc atunci cand au sansa unui snack mic in loc de-o vanatoare asidua. Si ne pune cineva sa intrebam daca Orang-ul nostru a vazut vreunul in toti cei 63 de ani de viata. Si ve credeti? Ne-a luat de mana si ne-a aratat fix locul si dimensiunea. Uita-asa unu’ pan’ la sold exact si precis pe cararea noastra, in Octombrie 2016. Cica au dat nas in nas, s-au vazut si-au facut stanga-mprejur. Multi raman prinsi in capcanele pentru porcii mistreti, foarte dure si fara sorti de scapare. Dar cum acum legea nu le mai permite constructia unor astfel de structuri, pot iesi din prinsoare fara rani prea grave. 400 de ringgit a costat coltul unui astfel de nefericit.
Dupa povesti cu tigrii si lectii de suflat in teava dupa maimute, ne continuam drumul pana la plantatia de ceai. Si, sinceri sa fim, n-avem cu ce sa ne laudam, decat cu cateva poze facute prin preajma. Exploatarea si dealurile despielitate ne-au taiat pofta si de degustat si de cumparat. Si aproape ca ni s-a oprit rosia-n gat cat am aflat ca toate tevile pe langa care am trecut duc spre ferme de legume si mai mai ca te-mpiedici la fiecare pas de saci plini de pesticide si substante facute-n laborator pentru binele omenirii.
Asa se explica de ce mango-ul mancat dimineata are gust de medicamente si de ce orezul cu legume te baloneaza mai ceva ca sifonul. Caci, din pacate, pe masura ce calatorim mai mult vedem pattern-uri reconoscibile care par ca au luat natura ostatica. Vedem mult mai multa ignoranta si cruzime asupra oamenilor si a mediului, multa minciuna si deziluzie, arme pe care oamenii cu putere le folosesc impotriva noastra, din ce in ce mai multe specii pe cale de disparitie, din ce in ce mai multe pamanturi furate si vieti distruse in numele puterii si a lacomiei. E imposibil sa ignori asta! Noi nu putem. De accea toate experientele noastre au un gust puternic de amar si dulce, in acelasi timp. Suntem inca intre drumuri, traim inca in dublu standard si-n curand vom fi adunat destul curaj si putere sa traim in perfecta concordanta cu principiile noastre. Experiente ca cele din Cameron ne fac sa intelegem lucrurile mai complex si ne arata mult mai clar legaturile intre ele, ne fac sa fim constienti de alegerile pe care le facem zi de zi si aproape ca nu mai ai unde sa te ascunzi de raspunsurile pe care trebuie sa dai la intrebari de genul: de unde ne luam hainele, cine le face, de unde ne cumparam hrana, cine si cu sacrificii ne-o pune pe tava, pe cine sponsorizam atunci cand cumparam lucruri de care nu avem nevoie doar pentru ca nu ne gandim ca actiunea in sine poate sa faca rau cuiva, prin inocenta formei in care e imbracata? Suntem complicii sistemului daca stim raspunsul acestor intrebari dar nu facem nimic sa ajutam, doar pentru ca asta ar insemna sa incalcam reguli sociale si sa fim catalogati ca fiind niste ciudati?
In fine, putem sa palavragim la nesfarsit pe subiect, cert este ca pentru noi experienta asta ne-a pus fata in fata cu lucruri pe care le stiam doar in teorie si va incurajam ca, atunci cand calatoriti, sa va deschideti ochii, mintea si inimile pentru a putea fi prezenti si conectati cu tot ceea ce va inconjoara 🙂
Leave a Reply