N-am crezut ca trekking-ul in Laos poate duce spre atatea lucruri interesante pe care sa le descoperi despre tine intr-un timp relativ scurt. Care-ti sunt limitele, cat de multe poti accepta, cat de putin iti trebuie ca sa te simti satul si satisfacut, sunt doar cateva dintre starile pe care le-am experimentat. Ca sa nu-ti mai spun ca n-am crezut ca pot cara de bunavoie si nesilita de nimeni un ghiozdan cu apa, saci de dormit si toate cele trebuincioase pentru 2 zile sau ca pot face un efort continuu atat de mare fara sa simt ca trebuie sa ma opresc mai devreme de a ajunge la destinatie. N-as putea sa spun ce mi-a placut mai mult, daca a fost drumul prin jungla cu toate zgomotele ei dar totusi intr-o liniste perfecta, compania extrem de placuta si multimea de lucruri pe care le-am aflat de la colegii nostri de drum sau atmosfera generala in care era scaldat satul unde am dormit. Nici nu vreau sa fac un clasament pentru ca toate au dus la o experienta tare interesanta.
Am plecat 10 oameni la drum plus 2 ghizi din tribul White Hmong, bucatarii excursiei si carausii de mancare pentru tot grupul. Saracii nu prea stiau engleza dar aveau un zambet cat toata fata si erau simpatici peste masura asa ca n-am aflat prea multe informatii de la ei, noroc ca peste cateva zile am facut kayaking tot cu un White Hmong care ne-a luminat si ne-a dumirit cu tot ce-aveam nevoie.
N-are rost sa va spun ca toti am fost mirati cand pranzul l-am servit in mijlocul padurii, pe-un bustean sau o piatra, care cum a nimerit, si a constat intr-o caserola de orez si legume la punga. Dupa 7 km de urcat si coborat, va spun drept ca a fost cel mai bun pranz gustat vreodata!
Ne-am mai tras sufletul un pic si ne-am continuat drumetia pan-am dat de un sat al tribului Khmu. Ce-i intreresant in ceea ce-i priveste este ca nimeni din acest trib nu are nume de familie iar acesta ia locul animalului in care care cred si pe care nu-l consuma sub nicio forma. Cu alte cuvinte, o familie pentru care porcul este animal sfant nu o sa se inrudeasca niciodata cu o familie pentru care acelasi animal e sfant. Si asta e singurul criteriu de selectie atunci cand tinerii se casatoresc, criteriu ce-i impiedica practic sa nu se inmulteasca accidental cu o persoana inrudita cu ei.
Toate bune si frumoase, am admirat niste porculeti simpatici, am inchis poarta satului si ne-am indreptat rapid spre satul nostru, caci deja se lasa seara si ne prindea pe drum. Dupa 30 de minute pe-un drum forestier am ajuns, nu inainte de a rontai niste trestie de zahar oferita timid de niste fete ce se intorceau in sat odata cu noi. Am tras poarta din bambus in urma noastra si-am intrat intr-o atmosfera de amorteala, specific inseratului, atunci cand toata lumea si-a terminat treaba, toti se intorc la casele lor, isi trag un pic sufletul si se pregatesc de masa.
Am fost invitati sa ne lasam bagajele si sa asteptam cina si sfatuiti sa ne plimbam prin sat pana se pragateste. Am sperat toti la un festin pe masura efortului si la niste paturi separate si neaparat, dar neaparat confortabile 🙂 Nici vorba de asa ceva, cina a fost la fel ca pranzul doar ca acum legumele erau puse intr-o zeama iar paturile separate erau defapt saltele puse unele langa altele in aceeasi camera. Am dat repede pe gat cate-o nesperata bere calaie de caciula, ratacita intr-o lada adusa de nu se stie cat timp si ne-am impartit frateste toate dulciurile, biscuitii, nucile si fructele confiate pe care le-am carat asa … ca niste snacks-uri sclifosite cu care sa ne rasfatam pe drum de la atata efort 🙂
Buda era in fundul curtii si a fost folosita doar de cativa curajosi care nu s-au speriat de paianjenul de 10 cm ce se uita fix in ochii tai cand intrai iar cismeaua era aproape si ne-a ajutat pe toti sa ne bagam spalati si frumos mirositori in paturile fara pretentii. Nu numai ca am dormit neintoarsa dar cand s-au stins toate luminile tot asteptam ca ochiul sa se obisnuiasca cu intunericul si sa zareasca ceva, orice dar nu, era genul ala de intuneric bezna care-ti intra pana in fundul ochilor. N-am mai trait de mult timp asa senzatie! Pe la 12 a venit si gazda noastra acasa si-a intrat pe geam caci ii incuiasem usa in asa fel incat n-a reusit s-o descuie neam. Iar dimineata cocosii strigau din toti plamanii sa te trezesti, prin urmare n-am mai reusit sa dormim si ne-am trezit fix in aceeasi atmosfera amortita, cand oamenii abia ce-si intra-n ritm, isi spala fetele si se pregatesc sa-si inceapa ziua.
Ati ghicit, nici micul dejun n-a fost cine stie ce dar perfect cat sa ne dea boost-ul de care aveam nevoie cat sa mai mergem inca 6 ore pana inapoi in oras.
Am spus “La revedere” oamenilor care inca nu au energie electrica, care-si fac mancarea numai la foc de lemne si care-si macina porumbul la moara satului, care fumeaza tutun la bong si care se lasa pe mana samanului atunci cand sufera de ceva si care poate mai fumeaza si ei un pic de opium atunci cand le e mai greu sau mai bine :). Pentru care dulcele nu este Snickers-ul pe care l-am impartit noi cu o seara inainte ci trestia de zahar din care rod cu nesat. Nu sunt totusi nici chiar atat de rupti de lume precum poate v-ati imaginat. Motocicletele si panourile solare i-au modernizat poate pe unii dintre ei, cu toate astea mi s-a parut ca sunt putin spre deloc influentati de ceea ce se intampla cu atata repeziciune in jurul lor. Spre deosebite de alti Hmongi, cei albi nu au de oferit prea multe textile sau broderii iar toata viata lor se invarteste in jurul legumelor pe care le cresc in cantitati mari ca ma apoi sa le vanda.
Mi-ar fi placut poate sa interactionam mai mult cu familia la care am stat si sa nu fim tratati ca musafirii de la oras pentru care se descuie camera de oaspeti. Cu toate astea experienta a fost una de neuitat si, asa cum va spuneam la-nceput m-a facut sa vad cat pot rezista si cand anume ajung sa spun “Pana aici!” N-am ajuns 🙂
Revenind, ne-am continuat drumul pana-n oras, de data asta pe un traseu aparent mai usor dar mai greu de la oboseala de cu o zi inainte. Ghidul ne-a spus ca nu mai sunt tigrii prin zona de vreo 10 ani si ca in copilarie a vazut cum oamenii din satul lui au vanat unul cat bivolii pe care si el la randul lui ii manca in fiecare seara. Povesti vanatoresti sau nu … am marit pasul si ochii 🙂
Ne-am returnat in oras si ne-am dat intalnire peste 2 ore la Utopia sa savuram experienta la o bere pe malul raului. Am facut nota discordanta pentru ca absolut toti colegii nostri de drum erau backpackeri cu varste cuprinse intre 28 si 70 de ani, deci momentul perfect sa aflam dedesubturile unei astfel de aventuri pe care ne dorim s-o experimentam, fara curaj din pacate, de cativa ani incoace. O doamna mai in varsta din Geneva ne-a facut pofta de India, prietena ei de-o viata, de America Latina si Madagascar, iar laotienii de drumetii pana nu ne mai simtim picioarele 🙂
Leave a Reply