Calatoritul m-a invatat sa accept si sa tolerez, sa ma adaptez si sa fiu maleabila, sa gasesc solutii, sa fiu ingaduitorare, sa ajut si sa gandesc liber. Libertatea resimtita in urma calatoriilor este ceva ce acum, pentru multi dintre noi, este sub asediu. Un asediu al ingradirii, al necunoscutului sau chiar al fricii. Am intrebat zilele trecute pe Instagram ce subiecte din noul context al calatoriilor ati vrea sa acoperim si daca simtiti ca ceva s-a schimbat si cum. Nu ma asteptam sa intalnesc si raspunsuri care spun ca nimic nu s-a schimbat si ca, intr-un fel, e chiar mai bine. Asa ca, pornind de la asta, haideti sa vedem daca si cum s-au schimbat calatoriile pe timp de pandemie pentru voi si incep cu exemplul propriu, ca altfel nu se putea ๐
Inchiderea Asiei a adus cu sine, paradoxal, mai multe calatorii anul acesta. Si asta pentru ca tari pe care le lasasem la urma au avansat in top si au luat “fata” altora pe care le tot vizitam si revizitam. Asa au aparut in carti: Tanzania, Maldive, Seychelles, din nou Egipt sau Turcia. Desi la inceputul anului nici nu voiam sa aud de calatorii (dupa experienta revenirii din Filipine, traumatizanta, enervanta si stresanta) am decis sa luam o pauza de cel putin un an. Au trecut doar 6 luni pana la urmatoarea calatorie insa va spun sincer ca in tot acest timp, de-abia m-am adunat sa organizez cateva drumuri locale si doua saptamani inchegate la munte.
Asadar, Tanzania a aparut timid, mai intai momiti de o plaja in Zanzibar si mai apoi lansand-o pentru Egipt mistuiti de-un dor nebun de safari. Am ales aceasta destinatie pentru ca nu aveam nevoie de testul PCR la imbarcarea spre Doha, cu Qatar Airways (la momentul respectiv, fiind valabila si vice-versa, adica dinspre Tanzania spre Romania). Pentru ca lucrurile se schimbau atat de rapid, tot rapida a fost si decizia de a pleca, asa ca in doua saptamani am fost gata cu tot: vorbit cu agentia locala, organizat turul, cumparat bilete de avion, tot. Ultimele saptamani le-am petrecut sunand frenetic la Otopeni si intreband la biroul Qatar daca exista nesansa sa se introduca testarea intr-un timp mult prea scurt incat sa fie posibil s-o mai realizam. In tot acest timp, luam informatii contradictorii de la voci ale turismului local care spuneau ca Tanzania e un risc, ca zborurile vor fi anulate, ca vom muri si vom ramane pe-acolo. Altele spuneau ca asta nu se va intampla niciodata, ca e totul safe, ca nimeni nu anuleaza nimic si ca sa mergem linistiti. Am decis sa ne astupam urechile, sa ne punem mainile la ochi si sa mergem inainte cu tot planul.
Prima si singura schimbare intervenita a fost ca am prins fix acele doua saptamani in care Qatar cerea tuturor pasagerilor sa isi efectueze un test RT-PCR la imbarcarea din Tanzania. Asta a facut sa venim din mijlocul Serengetiului, 3 oameni, la singura clinica din zona, sa platim 100 de dolari de caciula si sa asteptam cateva zile sa ne vina rezultatul. Asta in timp ce subsemnata nu avea celebrul “gust si miros” de cateva zile. Rezultatele au venit toate negativ insa intelegeti stresul, banuiesc.
Cumva, dupa toata aceasta experienta ne-am mai relaxat, insa (si aici incepem cu intrebarile voastre legate de calatoriile in ultimii doi ani):
“cum alegeti destinatiile, cum stii cat de safe sunt?”
Despre notiunea de “safe” am tot vorbit de-a lungul timpului si mi se pare ca a devenit, in ultima vreme, un cuvant abuzat. Cred ca trebuie sa mentionez din capul locului ca noi calatorim singuri (in contextul in care nu avem copii pe care sa ii luam dupa noi) si ca ne ocupam de “propriul safe” asa cum am facut-o mereu. Nu ne-a invatat pandemia asta sa ne spalam pe maini si nici sa punem mana la gura cand stranutam. Astea sunt chestiuni pe care le stiam deja. Nu ne place nici sa ne imbulzim, nici sa ne mirosim halena unii altora dar, din nou, astea sunt lucruri pe care le faceam oricum. Poti sa stii cat de “safe” este o destinatie daca te uiti dupa niste indicatori pe care tu si numai tu decizi sa ii iei in calcul sau nu. Cu alte cuvinte, consider ca noi suntem responsabili pentru propria siguranta si n-ar trebui s-o externalizam. Trebuie sa reiterez ca vorbesc strict in contextul pandemic si ca nu vreau sa iau in calcul riscurile de razboi, dezastre naturale sau alte lucruri care ar putea spune despre o destinatie ca e mai putin safe si asta pentru ca am ramifica foarte mult discutia. Insa, concluzionand, sunt o sumedenie de indicatori, indici, site-uri oficiale care iti prezinta situatia actuala a tarii unde vrei sa mergi, tie ramandu-ti s-o treci prin filtrul gandiri si sa aplici rezultatul exercitiului ๐ Destinatiile le alegem in functie de usurinta cu care putem ajunge acolo, care sunt conditiile de intrare, ce documentatie ne trebuie, cat de stufoasa e si care este raportarea fata de contextul pandemic.
“preturile la cazare ti se par mai mici sau mai mari?”
Intrebarea esta reprezinta sinteza mai multor intrebari asemanatoare si vine manusa pe curiozitatea unora cum destinatii ca Maldive sau Seychelles brusc s-au scumpit dupa ce fusesera pe o panta descendenta. Trebuie sa marturisesc ca am observat ca preturile au scazut si crescut deopotriva in functie de perioada la care ne raportam. Daca anul acesta (sau chiar finele anului trecut), preturile au inregistrat o scadere intrucat numarul clientilor era si el in scadere, anul acesta au fost in crestere pentru ca cererea a fost mare. Sa luam exemplul Maldivelor care si in momentul de fata este fully booked pentru ca Europa si Statele Unite au inceput din nou sa calatoreasca spre aceasta destinatie. Asta este si unul dintre motivele pentru care zborul charter din Romania spre Oceanul Indian s-a scos: incapacitatea de a umple avionul din cauza preturilor foarte ridicate, interesul mutandu-se spre destinatii ca Mexic si Republica Dominicana, care au reusit sa mentina un cost atractiv. In Romania, mi s-a parut tot timpul scump si cum n-am mai calatorit demult pe plai mioritic, ar trebui sa-mi spuneti voi cum vi se par preturile la cazare.
“documentatii stufoase si stress adaugat, stiam ce facem cu un an inainte”
Da, sunt total de acord cu aceasta concluzie data de multi dintre voi, mai ales aceia care calatoriti si in afara UE. Iar planificarea cu un an inainte, este, intr-adevar, ceva ce cu greu spre imposibil cineva ar putea sa mai ia in considerare acum. Am fugit mereu de tot ce inseamna documente si hartogaraie pana cand, intr-un final, m-au ajuns din urma. Pana si statul la coada si stresul obtinerii vizei pentru China mi se pare apa de ploaie fata de tot ce se intampla acum: fa-ti test, stai cu frica sa nu fi vreun falso-asimpto-bolnavo-pozitiv, inroleaza-l in nu-stiu-ce-platforma, fa-ti poze, fa-ti tot traseul de dinainte, inroleaza-l si pe el in aceeasi-nu-stiu-ce-platforma, cumpara bilete de avion, stai cu frica sa nu se anuleze sau, mai rau, sa se schimbe vreo conditie de calatorie, fa-ti asigurari, fa-ti teste la intoarcere, carantina-necarantina, si lista poate continua la nesfarsit. Inmulteste asta cu doi daca mai ai si copii, daca mai pleci si cu parintii sau prietenii…
“ce costuri s-au mai adaugat acum unei calatorii?”:
Asta e o intrebare la care fiecare ar trebui sa raspunda punctual insa, e foarte posibil, sa avem toti un numitor comun fie ca vorbim de niste teste sau de asigurari medicale. Cu siguranta toate masurile de preventie aduc si ele costuri suplimentare (de la masti date in avion si pana la femeia de serviciu care acum face curatenie mai abitir ca inainte), totul se adauga sub forma de cent, euro, zeci, sute…
In final, fara umbra de indoiala, ce mi se pare ca s-a schimbat (sper nu fundamental din dorinta de a avea o ultima farama de speranta) este raportarea pe care OMUL o are fata de alt OM. Atitudinea ca “Gigel, nu ii mai sufla in ceafa” la coada la Tour Eiffel (un citat dintr-un mesaj primit) este ceea ce cred ca ne determina sa ne schimbam, pandemie sau nu, calatorind sau nu. Daca ne-au trebuit doar doi ani sa-l dam uitarii pe “Gigel”, nu vreau sa stiu ce se va intampla cu el cand se va intoarce printre noi. Chiar azi am primit un mesaj in care cineva imi spunea ca s-a saturat sa calatoareasca in locuri pustii si ca si-a luat un bilet spre Thailanda (spre Thailanda din sufletul lui, cea veche si plina de zambete nemascate). Calatoriile ar trebui sa ne aduca mai aproape de alti oameni si, sincer va spun, ca mi se rupe inima cand vad locuri goale, odinioara frematand de viata, cand stiu ca “Gigel” nu mai sta in ceafa cuiva pentru ca e inchis in casa, bolnav, trist sau saracit. Calatoriile ar trebui sa ne faca sa ne gandim si la altii, sa ne pastreze empatia si iubirea fata de semeni. Sa ne lase loc de intelegere si toleranta. Sa ne faca sa nu uitam ca lumea apartine tuturor. Ah, si sa stiti ca Gigel poate fi oricare dintre noi, oricand ๐
Miha says
Good points, girl.
Eu sunt din categoria muritorilor care a ramas de doi ani nesatisfacuta din punct de vedere al calatoriilor. Desi incerc tot posibilul sa compensez buna stare pe care mi-o aduceau calatoriile cu altceva, e foarte greu. Din acest punct de vedere, calitatea vietii mele a scazut considerabil. Procesul pare foaaarte anevoios pentru un om care nu calatoreste atat de frecvent ca si calatorii “de meserie” ca voi.
Andra says
Stiu ce zici, e foarte greu pentru noi, daramite pentru voi, Maica-mii i-a fost frica sa vina cu noi in Egipt de la atata nesiguranta si tot.