De cand cu trekking-urile din Asia am prins gust de aventuri și peisaje frumoase. Si ne-am jurat și ne-am promis și ne-am dat cuvantul ca atunci cand ajungem acasa o sa mergem pe unde o sa vedem cu ochii și-o sa urcam cat o sa ne poata picioarele. Nu prea sunt eu muntomana din fire, nu fac nici casa buna cu organizarea și nici prietena prea apropiata cu dormitul la cabana, frigul sau infofolitul nu-s dar cand ai prieteni care-ți fac visele sa devina realitate, chiar și atunci când aproape ca renunțasei la ele, nu poți sa spui nu: iti iei rucsacul în spate, ceva se mancare pentru drum si te lasi pe mana lor.
Acum, voi cei care va cocotati mai des pe munti, sa inchideti ochii, ca poate ce va spun eu e joaca de copii si va si smulge un zambet in coltul gurii dar mie mi-a placut pana și o plimbare pana la Cascada Urlatoarea într-un weekend ploios când nu era nici tipenie de om pe drum și cand padurea a fost doar a noastra. Na, c-am zis-o 🙂
Drumul nostru a inceput de la Gura Diham si s-a terminat la Cabana Malaiesti. Intre cele doua, s-au strecurat cațiva stropi de ploaie, un urcat vanjos si sustinut, o ciorba de legume, ceva conserve, multa apa și dorința de a pune capul pe perna la destinație. Pentru ca, sa va spun cinstit, nu prea-mi place urcatul cu capul in pamant sau coboratul cu dureri de genunchi, nu-s nici fana cuceririi vreunui varf de munte sau intrecerii vreunui record. Pot sa merg ore întregi prin ploaie sau prin soare, prin padure sau pe campie, numai sa pot privi ceva in stanga sau dreapta. Tocmai de aceea va duc pana la Malaiesti rapid, va las un pic sa va jucati cu zapada și va povestesc mai pe larg drumul de intoarcere.
Am pornit din Busteni, dupa ce am dat nas in nas cu un urs venit in Valea Cerbului si-am urcat pret de cativa zeci de metri aproape pe verticala, pana n-am mai vazut nici masina, nici urs, nici Valea Cerbului. Nu mai stiu cand am ajuns la Diham dar bine ca am ajuns ca tare mi-era pofta de-o ciorba de legume cu niste ardei iute, o salata de vinete si o felie de paine unsa zdravan cu zacusta de ghebe. Dupa ce-am infulecat rapid ne-am continuat drumul spre Malaiesti. Doar 2h 30 ne mai desparteau de cabana, asa ca nu ne-am facut prea multe griji in privinta traseului. N-are rost sa va spun ca am ajuns aproape pe branci, important este ca am dat repede uitarii un traseu ce mi s-a parut cam greu, odata ce-am vazut zapada in luna Iunie (e normal pe munte, stiu)
Cuvintele cheie sunt: tricou cu uscare rapida, ceva dulce pentru un boost de energie, apa, apa, apa
Indragostitii de munte stateau cot la cot cu tinerii in cautare de senzatii tari, iubitorii de racoare pe timp de vara faceau casa buna cu muntomanii desafarsiti care dormeau in corturi pe-un vant ce te lua pe sus si mai eram si noi prin peisaj … ce sa mai, toata lumea era in armonie cu toata lumea. Am dat repede pe gat o cana de vin fiert, ne-am luat pantalonii de scandal si ne-am dus spre o limba de zapada ce parea mult mai aproape decat era in realitate 🙂 N-am pus in viata mea mana pe zapada in luna Iunie, cert este ca mi-a placut la nebunie … cum statea ea cabana singurica la 1700 si ceva de metri, inconjurata de munti, flori, cai, stanci si nitica zapada … minunat!
Seara s-a lasat cu inca o cana de vin fiert, niste mancare mixta din traista proprie si din bucataria cabanei, un joc de carti, ceva muzica in surdina si gandul unui somn linistit. Am fost niste rasfatati ai sortii, am dormit toti 4 in camera iar dimineata am dat gata repede o omleta si niste cafea si ne-am urnit la drum, de data asta pe alt traseu fata de cel pe care venisem initial si pe care vi-l recomand cu toata caldura. Asta apropo de ce vorbeam mai sus legat de admirat, contemplat si privit natura in toata spendoarea ei. Asadar, “Malaiesti-La Prepeleac-Pichetul Rosu-Cabana Izvoarelor-Busteni”, asta a scris pe noi timp de vreo 3 ore. Si va spun, asa frumuseti n-am mai vazut de mult timp. Iti venea pur si simplu sa te opresti si sa stai ore in sir cu gura cascata fara sa-ti mai doresti sa pleci. Am urcat un pic cu ajutorul lanturilor dar nu-i nimic de speriat caci drumul a fost 90% lin, plin de verdeata, flori, gaze, buburuze si liniste de natura. Ceata ba se ridica, va cobora, ba ploua, ba era soare si-am mers pe o poteca mica mica, unde incapea doar un singur picior de om.
Asa de fascinati am fost incat am uitat sa facem poze si-n apararea noastra, la un moment dat am vazut urme de urs si am grabit un pic pasul pana la Cabana Izvoarelor. Aici, alta ciorba, alta zacusta de ghebe. Ne-am dat un pic noroiul jos de pe noi si ne-am indreptat spre masina.
Asa ca daca aveti chef sa stati doua zile fara telefoane, wi-fi, facebook sau instagram, tocmai v-am rezolvat 🙂
Leave a Reply